Anul care trece ne-a provocat pe toate nivelurile. De la personal la profesional, ne-am adaptat, am căutat soluţii, ne-am temut uneori, am sperat și am luat-o de la capăt.
Mai ales perioada carantinei ne-a dus spre o nouă relaţie cu spaţiile în care locuim și ne-a ridicat tot felul de întrebări: cât de confortabil ne simţim în ele, ce ne dorim de la locuinţa noastră, ce sentiment căutăm atunci când privim spre ele cu atenţie și nu mai sunt doar spaţii în care suntem în trecere.
La toate acestea, și-au răspuns și ne-au răspuns 4 oameni, din ipostaze și contexte foarte diferite. Cum au resimţit singurătatea sau, dimpotrivă, cum au resimţit locuirea în cuplu sau cu familia; ce soluţii creative au găsit și cum s-au adaptat – aflăm din 4 povești diferite care par doar despre spaţiu, dar sunt, în egală măsură, despre încredere, graniţe și redefinirea relaţiei cu noi înșine și cu ceilalţi.
„La casa în care locuiesc am observat mici defecte pe care înainte nu le băgam în seamă, din cauza lipsei de timp. Așa că am început să fac câteva reparaţii și ajustări. În general, cred că spaţiul meu îmi oferă în continuare tot ce am nevoie ca să trăiesc confortabil, dar mi-au lipsit tocmai libertatea de mișcare și evadările la munte – ca să mă pot întoarce cu drag acasă.”
Perioada de carantină m-a încărcat negativ, devenisem irascibil și extrem de pesimist. Chiar dacă aș fi avut mai multe camere acasă, asta nu ar fi schimbat cu nimic aceste stări. Mi-au lipsit ieșirile în aer liber, întâlnirile cu familia și contactul direct cu elevii de la școală – sunt diriginte și profesor de muzică.
Petrecând mai mult timp acasă, am căutat materiale de lucru pentru școală, în așa fel încât să fac orele mai interactive – mai ales că este aproape imposibil ca 30 de copii să cânte simultan online. Pentru că fiecare avea un dispozitiv de înregistrare diferit, apăreau decalaje de sunet – și nici semnalul de internet nu ajuta foarte mult.
Experienţa de predare online m-a luat pe nepregătite și m-am descurcat mai greu în primă fază; dar apoi, încet-încet, m-am obișnuit; mi-am cumpărat și aparatura potrivită (cameră web, un microfon mai bun), am experimentat, am cerut și primit ajutor. Totuși, sentimentul că trebuie să fac și mai mult a fost mereu prezent în fundal.
Am observat și am profitat, totuși, de bucuria lucrurilor mărunte: să cânt la pianină și la orgă, să mă aud cu cei doi copii ai mei; orice activităţi ne fac plăcere și care ne ajută să mai scăpăm măcar puţin de stresul acumulat de sincopa din filmul vieţii obișnuite – pe care o reprezintă pandemia.
Nicolae Tănase
profesor de muzică, 65 de ani
„În perioada de lockdown, cel mai mult am căutat siguranţa și protecţia – la locuinţa mea. A mai fost și nevoia de a avea „totul” în casă, adică spaţiul necesar să ne desfășurăm, indiferent de activitatea pe care o alegem: citit, cântat la pian sau chitară, relaxare, joacă. Activităţile de acest fel mai înlocuiesc din întâlnirile cu prietenii sau alte lucruri pe care nu le mai poţi face ca înainte.”
Până să intrăm în pandemie, locuinţa era pentru un mine un loc de refugiu, unde căutam odihnă și calm. Când a început carantina, ea s-a transformat și într-un loc de lucru, unul de studiu și o sală de sport.
Cred că fiecare dintre noi s-a întrebat, în perioada care a trecut, dacă spaţiul nostru chiar ne oferă tot ce avem nevoie; dacă este el acel loc în care ne simţim cu adevărat protejaţi și dacă are toate funcţionalităţile de care avem nevoie. Pandemia ne obligă, până la urmă, să ne gândim cum putem trăi mai bine în casele noastre, dacă vom fi obligaţi din nou să rămânem izolaţi pentru mai mult timp. Cred că arhitectura de interior are un impact major asupra sănătăţii noastre fizice și mentale, iar locuinţa se poate adapta în așa fel încât să reducă efectele negative pe care toate aceste schimbări le pot aduce.
Pentru noi ca familie, nu s-au schimbat atât de multe în urma carantinei. De exemplu, noi aveam deja o cameră cu funcţiunea de „birou”, pentru că, până acum un an, eu și partenerul meu de viaţă ne desfășuram activitatea profesională de acasă.
Doar balconul a fost transformat. Avem un balcon mic, pe care l-am eliberat de
mobilierul destinat servirii ceaiului sau a cafelei și în care am creat un loc de joacă pentru băieţelul nostru. Așa am putut să îl scoatem în continuare „la aer”, fără să ieșim propriu-zis din perimetrul apartamentului.
Cred că oricine are o terasă sau un balcon ar trebui să se gândească dacă nu cumva acest spaţiu poate fi reorganizat, încât să fie utilizat și pentru alte activităţi, cum ar fi lucrul de acasă, improvizarea unui loc de recreere sau chiar a unei zone de joacă pentru copii.
“Arhitectura de interior are un impact major asupra sănătăţii noastre fizice și mentale.”
Ce m-a învăţat experienţa asta? Am descoperit pe propria piele cât de important este să-ţi administrezi spaţiul într-un mod adecvat, funcţional, ușor de adaptat și că locuinţa trebuie să fie un spaţiu care să integreze toate activităţile, stările și pasiunile tale, fără să înceteze vreo clipă să-ţi fie cămin.
Mădălina Ion
arhitect, 29 de ani
„În urma acestei experienţe, am învăţat că locul în care trăim trebuie să fie un spaţiu în care ne putem conecta cu lumea, personal și profesional, nu doar un spaţiu din care să privim spre exterior printr-un geam.”
În carantină, m-am trezit brusc închis în locuinţa mea. Cu excepţia unor drumuri până la magazin sau al câtorva plimbări în jurul blocului, eram captiv.
În primele zile de lockdown, mi s-a părut că sunt mai degrabă într-o mini-vacanţă în care mă relaxez acasă. Dar după aproape o săptămână, mi-am dat seama că același spaţiu în care locuiesc a devenit totodată și birou, și sală de sport, și locul în care îmi petreceam tot timpul liber. Același spaţiu trebuia să îmi ofere confortul de care avem nevoie cu toţii când ajungem acasă după o zi lungă, iar simultan să fie și un mediu productiv, creativ și care să mă ajute să ies din rutină.
Limitat la „4 pereţi”, am decis că am totuși un colac de salvare: mi-am amenajat balconul, ca să simt, pe cât posibil, că pot să iau o gură de aer, că pot ieși „la terasă” să îmi beau cafeaua, că pot citi o carte în aer liber.
Ce m-a mai ajutat în toată perioada asta a fost să nu rămân în hainele de casă cât timp lucrez. Așa că am continuat să mă îmbrac la costum și să mă aranjez ca și cum aș merge în continuare la birou sau ar urma să am o întâlnire.
“Locul în care trăim trebuie să fie un spaţiu în care ne putem conecta cu lumea.”
Poate cel mai dificil lucru a fost faptul că locuiesc singur. Deși, înainte de pandemie, îmi plăcea asta, cred că acum situaţia s-a mai schimbat, așa că mă gândesc să apelez la un „coleg” de apartament: un animal de companie.
Ronnie Khreis
analist financiar, 31 de ani
„Perioada asta a coincis pentru mine și cu achiziţionarea unui apartament, unde am urmărit să am fix separarea asta. Pandemia m-a învăţat, până la urmă, că, dacă vreau să menţin o delimitare bună între activităţile de zi cu zi, amenajarea corectă a spaţiului este extrem de importantă.”
Perioada care a trecut a reprezentat o mare schimbare pentru mine, pe absolut toate
planurile. Eram deja obișnuit să nu locuiesc singur, dar faptul că acum eram două persoane care lucrau simultan din același loc a dus la o îmbinare stranie între conceptele de „acasă” și „birou”. Delimitarea lor a devenit aproape insesizabilă.
În plan personal, cred că perioada asta m-a apropiat mai mult de persoana cu care locuiesc. În plan profesional, e greu de spus: fiecare mediu de lucru are avantajele și dezavantajele lui. Eu simt că am fost la fel de productiv de când am început lucrul de acasă. Partea mai puţin bună pe care am sesizat-o a fost așteptarea asta instinctivă de disponibilitate continuă – pauzele nu mai erau atât de bine delimitate, iar prânzul însoţit de laptop devenise aproape un obicei. Așa că, din acest motiv, cel mai mult am căutat ideea de ordine și o delimitare clară a spaţiului de relaxare de cel de lucru.
Horia Zegheru
Software Engineer, 25 de ani
Σχόλια