• Iulia Tănase

Arhitectura și Muzica Jazz


De-a lungul timpului arhitectura și muzica au evoluat după un tipar comun, stilurile celor două reușind mereu să se intersecteze. Un ascultător cu experiență își dă seama rapid cum una o poate completa pe cealaltă, sau câteodată chiar defini, cum e în cazul romantismului lui Wagner sau al curentului baroc.


Muzica și arhitectura sunt două domenii care operează cu termeni comuni ca armonie, expresivitate, dinamică, ritm, simetrie, temă, proporţie.


De fapt, legătura dintre muzică și arhitectură este foarte veche. Există o conexiune cosmică, generată de un cod comun. Pitagora și alţi matematicieni comparau rezultatele armonice cu ritmul clădirilor având proporţii clare și astfel a luat naștere codul arhitecturii muzicale. Spre exemplu, arhitecţii Renașterii vedeau conexiunea cosmică printr-un raport simplu de 1:1 (un sunet repetându-se, sau arhitectura unui spaţiu pătrat), sau 2:1 (o octavă, sau doua pătrate din faţada unui templu).


Figuri geometrice perfecte au fost echivalate cu numere întregi perfecte: 1,2,3,4 și apoi cu sunete armonice perfecte (numite octave „perfecte”, cu intervale perfecte (1,4,5,8), cvintă (3:2), cvartă (4:3) ș.a.m.d).


Deși foarte multe stiluri arhitecturale se îmbină armonios cu stilurile muzicale echivalente, nu am ales să exemplificăm legătura printr-o clădire consacrată, un spaţiu destinat exclusiv unui public antrenat să-i simtă muzicalitatea.



Prin muzică și arhitectură se pot exprima nenumărate sentimente, stări de bucurie, tristeţe, melancolie, sau adoraţie, dar ne dorim să descoperim faza de început a intersecţiei dintre cele două arte, forma cea mai simplă la care poate fi adusă arhitectura, astfel încât șă-si păstreze tangenţele cu muzica. Ne-am întrebat atunci care este stadiul incipient al unei compoziţii muzicale? Iar răspunsul a venit imediat: sunetele transpuse in note. Notele sunt prima materializare a sunetelor. Ele sunt combinate, amestecate, câteodată asociate cu câte un diez sau un bemol. Ele sunt materializarea umană a inspiraţiei divine.


Realizând o analogie cu arhitectura am înţeles că notele muzicale sunt pentru arhitectură materia din care se naște obiectul arhitectural. Ele sunt materialele care, combinate după anumite reguli dau naștere creaţiei arhitecturale.


Astfel, am ajuns să înţelegem că inclusiv o construcţie neglijată, lăsată în paragină, formată dintr-un amalgam de materiale diferite, având forme, texturi si dimensiuni diferite, poate genera o compoziţie aparent improvizată, dar care poate dezvolta un ritm, o temă construită în jurul unui „element surpriză”, având expresivitate.


Toate aceste idei ne-au condus la ritmurile unei piese muzicale de jazz, al cărei element tipic rămâne improvizaţia. Muzica este dezvoltată și interpretată de diferite personalităţi, compoziţia și execuţia se contopesc.


Aidoma, spaţiul din discuţie este alcătuit din materiale diferite (lemn solid, OSB, cărămidă, fier, placaj din lemn) care se suprapun și se intersectează. Tonalitatea în muzica de jazz pune accentul în primul rând pe expresivitate și mai puţin pe frumuseţea sunetului. Sunetele sunt aspre, nefiltrare. Toate aceste elemente le-am regăsit și parcă le-am reascultat într-un peisaj sumbru, dar plin de farmec. Tonalitatea tristă, dusă până la disperare a trompetistului Miles Davis ne-a dus cu gândul la compoziţia sa, ”So What?”, pe care am corelat-o cu imaginile materialelor care alcătuiau, accidental, o compoziţie.


Muzicalitatea arhitecturii va fi întotdeauna mai intens percepută decât arhitectura muzicii.



20 views0 comments