De la măsurători la conceptul creativ, până la achiziții și urmărirea șantierului, suntem alături de tine prin soluții complete de design interior.
MEANINGFUL INTERIORS
interviu
„Este absolut obligatoriu să știu de unde să îmi iau fiecare lucru. E important ca totul să fie într-o ordine deplină și cunoscută”
George Nicolescu, muzician:
George Nicolescu este unul dintre artiștii care umplea sălile de spectacol înainte de `89. Cei mai mulți dintre noi suntem probabil familiarizați cu unul dintre primele sale șlagăre, „Eternitate”, piesă lansată la numai 23 de ani, sau colaborarea sa cu UNU’, „Cântec pentru sănătatea ierbii”.
Mulți îl cunosc pentru vocea sa inconfundabilă, mulți îl apreciază pentru cum a știut să se mențină actual, mulți îl știu pentru povestea lui de viață unică: un muzician nevăzător cu un talent și o carismă ieșite din comun.
La cei 70 de ani, George Nicolescu a adunat povești cât o viață întreagă. În interviul care urmează, ne-a împărtășit despre traseul lui în muzică, locurile unde a călătorit de-a lungul timpului și, printre altele, cum se raportează la spațiu și la lume, ca nevăzător.
„Casa copilăriei mele este și acum aceeași. ”
Cum a fost copilăria dumneavoastră? Care este amintirea cea mai pregnantă cu care ați rămas din acea perioadă?
Fiind nevăzător, copilăria mea a fost marcată de faptul că a trebuit să merg la tot felul de școli care să fie potrivite pentru situația mea. Așa că am fost, mai întâi, la școală la București – Școala de Ambliopi pe atunci, astăzi Școala Gimnazială Specială pentru Deficienți de Vedere, unde am stat 3 ani, apoi părinții m-au mutat la viitorul Liceu de nevăzători de la Cluj.
Copilăria mi-a fost împărțită între București, Cluj și Ploiești, locul în care m-am născut și în care trăiesc și acum.
Ce vă amintiți despre casa copilăriei dumneavoastră? Aveți vreun obiect din ea de care vă aduceți aminte cu drag?
Casa copilăriei mele este și acum aceeași. Ce să spun? Atât cât au trăit, părinții mei au fost tot timpul atenți să ne ofere cât mai multe posibilități, să ne fie mereu ușor, să nu percepem greul, așa că îmi făceau cadouri des.
Aveam o muzicuță de la ei care îmi plăcea foarte mult; în general, îmi aduc aminte de obiecte din acestea care mă apropiau de muzică, pentru că așa a fost să fie, nu neapărat pentru că ceream eu asta.
Apropo de muzică, cum ați descoperit-o și cum v-ați apropiat de ea?
Când eram copil, atunci când mă aflam într-o companie mai mult sau mai puțin interesantă pentru mine, tata îmi spunea: „haide, măi, cântă și tu ceva!” Bineînțeles, eu nu prea voiam și tatăl meu se cam supăra pe mine. În schimb, mama era o femeie cu o voce deosebit de frumoasă. Am moștenit talentul de la ea, nu am studii muzicale speciale.
M-am lansat în muzică în 1973. Cu un an înainte, fusesem la un festival studențesc la Iași, festival în care președintele juriului era George Grigoriu, care a fost și mentorul meu până când am intrat în Cenaclul Flacăra. El m-a ajutat să intru în show biz, cum se mai numește acum, iar prima piesă am lansat-o la 23 de ani, se numește „Eternitate”.
Cum a decurs viața dumneavoastră până la momentul lansării în muzică?
Am făcut Facultatea de Limbi Romanice și Orientale, secția franceză-română. A fost o experiență frumoasă pentru mine, cu atât mai mult cu cât aveam colegi – ce mi-au devenit și prieteni – care mă ajutau foarte mult. Dacă, de pildă, aveam nevoie să mi se citească ceva, eram înconjurat de oameni cărora nu trebuia să le spun de două ori să mă ajute – și asta cu atât mai mult cu cât alții plăteau chiar bani grei să aibă parte de sprijinul ăsta.
Dar în ceea ce mă privește, eram apropiat de ei: îi primeam în camera mea din căminul studențesc, mai o țuiculiță, mai un pahar de vin și cam asta era (râde glumeț). Oamenii erau deosebit de cumsecade cu mine în general.
Odată cu piesa „Eternitate”, cariera dumneavoastră a explodat pur și simplu. Ce a urmat?
Am lansat multe alte piese: una dintre ele este „Te așteptam, marea mea iubire”, alta este „Melancolie”, o alta e „Și cântau mandoline”. Nu știu pe câte le mai țin minte oamenii, deja e mult de atunci.
„Trebuia să mai cânt!”
Ați ajuns apoi la Cenaclul Flacăra.
Asta s-a întâmplat ceva mai târziu.
Până în 1976, a trebuit de fapt să intru în așa-zisul câmp al muncii, cum se numea înainte. Trebuia să mai cânt. Fiind încă student, aveam nevoie să mă întrețin într-un fel sau altul. Nu neapărat pentru că nu aveam cu ce, dar pentru că nu am vrut niciodată să fiu o piedică sau o greutate pentru părinții mei.
A trebuit să încerc să mă descurc de unul singur, asta cu atât mai mult cu cât soția mea mi-a fost alături de la bun început și m-a înțeles întotdeauna în tot ce am ales să fac.
Cum ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră?
Soția mea e cea mai importantă persoană pentru mine. Am cunoscut-o pe când eram amândoi elevi. Ea venise de la Buzău la Cluj, unde am fost 4 ani de zile colegi. Nu puteam fi colegi de bancă, pentru că nu voiam să ne etalăm, voiam să fim mai discreți. Pe 14 decembrie 1972 ne-am căsătorit și suntem chiar și acum împreună.
Peste 2 ani, se vor împlini 50 de ani de când suntem împreună. Avem și doi copii – George Daniel și Luminița Elena – și trei nepoți.
Cum era lumea petrecută prin spectacole?
Îmi plăcea, mai ales atunci când vedeam că lumea mă acceptă și chiar mă ovaționează, aș spune, deși e cam puternic cuvântul. Oamenilor le plăcea ce făceam și mă simțeam un tip „tare”, hai să zicem, mai ales la vârsta de 20 și ceva de ani. Era o mare realizare.
„George Grigoriu și Adrian Păunescu. Dacă ei nu ar fi existat, nu aș fi existat, poate, nici eu.”
Cum v-a schimbat viața intrarea în Cenaclul Flacăra?
Categoric mi-a schimbat viața. De pe 1 noiembrie 1981 și până în jur de 15 noiembrie 1982, când am renunțat de bună voie și nesilit de nimeni, aveam spectacole pe bandă rulantă. Făceam spectacole de la 6 seara și, uneori, chiar până la 5 dimineața. Chiar mă mir uneori că încă mai sunt în putere, deși nu mă plâng, Ferească Dumnezeu.
Totuși, am renunțat, pentru că voiam să îmi văd și eu mai mult de casă și de copii. La un moment dat, devenise destul de greu, era obositor.
Ce artiști v-au influențat și v-au marcat cariera?
George Grigoriu și Adrian Păunescu. Dacă ei nu ar fi existat, nu aș fi existat, poate, nici eu.
Ați fost și profesor de-a lungul timpului. Cum era relația dumneavoastră cu elevii? Cum erați ca profesor?
În general, am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu fiu profesor în sensul rigid al cuvântului, adică superior elevilor. Sigur, nu le-aș fi permis orice, nici vorbă. Țineam la prietenie pe de o parte, dar și la niște limite, pe de altă parte, lucruri care țin de respect până la urmă.
Cred că am fost un profesor de franceză destul de cumsecade, mai ales că eu nu dădeam note, decât foarte rar. Eram profesor preparator, adică instruiam copiii în mai multe materii. Am făcut, de-a lungul timpului, cu sau fără voia mea, chiar și geografie, matematică, aritmetică. Am predat din `77 până în `85.
„Nu spun că nu cântă bine, dar parcă le lipsește ceva, le lipsește individualitatea.”
Sunteți un om care a trăit în cel puțin două lumi: una de dinainte de comunism și una după. Cum ați simțit trecerea dintre ele?
Îmi aduc aminte că, în `90, chiar pe data de 31 mai, s-a produs un cutremur mai puternic. În momentul în care a început cutremurul, am ieșit din casă în picioarele goale, pentru că nu aveam timp să mă mai pregătesc și am ajuns în curte, unde am intrat direct cu picioarele în noroi, m-am umplut tot. Cam ca zguduitura asta am simțit și trecerea dintre perioade.
Apoi, lucrurile s-au mai precipitat, lumea se tot schimba după cum bătea vântul la început. Cam pe atunci am intrat într-o trupă care se numea Optimiștii, unde am stat până la sfârșitul anilor `90. După aceea, am continuat să cânt pe la restaurante, într-o parte sau alta a țării, am cântat cam peste tot – pe unde vrei și pe unde nu vrei. (râde) Viața a curs bine pentru mine în general, cu excepțiile de rigoare, însă le-am depășit pe toate.
Ce părere aveți despre muzica de acum? Cum ați simțit granițele și trecerile dintre preferințele oamenilor în materie de muzică de-a lungul timpului?
Cântă cam la fel, mai ales solistele. Nu spun că nu cântă bine, dar parcă le lipsește ceva, le lipsește individualitatea.
Dumneavoastră ce artiști preferați?
Pentru mine, cei mai importanți și cei mai buni artiști din câți au existat vreodată – se numesc și se vor numi întotdeauna The Beatles. Ar mai fi un Tom Jones, care nu are cum să nu îți placă. Chiar și Sinatra – are o voce foarte precisă, foarte la locul ei, acolo unde trebuie.
În orice caz, calculatorul meu e plin de muzică, e greu de spus ce și cum, am din toate câte ceva. Am și reggae, și muzică simfonică, bineînțeles, mai ales pre-clasicii: Vivaldi – jos pălăria! – sau clasicii ca Mozart și Beethoven.
Cum arată o zi obișnuită din viața dumneavoastră? Ce vă place să faceți și cum vă petreceți timpul?
Ascult muzică, înregistrez muzică, lecturez.
Muzica o iau de pe YouTube, sunt un mare admirator al YouTube-ului, deși nu știu în ce măsură mă admiră el pe mine (râde cu poftă). Sunt foarte conectat la tehnologie, la online, mă folosesc de toate.
Ce anume vă place să lecturați?
Tot ce îmi pică în mână. Ultima carte pe care am lecturat-o – eu ascult foarte multe cărți de fapt – a fost „Cântecul sacru al dragostei”, scrisă de o tipă pe care o cheamă Mesu Andrews din SUA, o evreică. Ea s-a referit aici la Cântarea Cântărilor, la iubirea dintre Solomon și Sulamita. Mi-a plăcut foarte mult, o recomand.
„Pe oamenii care fac într-adevăr ceva în legătură cu viața lor – imediat îi citești, pentru că au ce să îți spună.”
„Citiți” oamenii după voce? Ce vă spune vocea lor?
Depinde. Îmi dau seama în general dacă am de-a face cu oameni care sunt mai mult sau mai puțin educați. Cu ei știi mereu unde să te oprești sau cât poți să le mai ceri. Pe oamenii care fac într-adevăr ceva în legătură cu viața lor – imediat îi citești, pentru că au ce să îți spună. Da, simt oamenii destul de bine sau cel puțin așa presupun.
În prezent, înțeleg că locuiți în Ploiești, la casă. Petreceți mult timp în locuința dumneavoastră? Ce colț din ea vă este cel mai drag?
Fără doar și poate – petrec mult timp în interior. Nici nu prea am unde în altă parte. De fapt, avem și la țară o casă – într-o comună care se numește Tisău, lângă Buzău. Dar e în picioare de numai 10 luni, nici nu m-am obișnuit cu ea încă.
Din casa mea, sunt cel mai atașat de dormitor, e camera în care petrec cel mai mult timp. E camera perfectă pentru mine și soția mea, pentru doi „babalâci” ca noi (zâmbește).
„Este absolut obligatoriu să știu de unde să îmi iau fiecare lucru.”
Ce este important pentru dumneavoastră la spațiul în care locuiți?
Este absolut obligatoriu să știu de unde să îmi iau fiecare lucru. Dacă vreau să îmi telefonul, știu de unde îl iau. Vreau microfonul atunci când vorbesc cu prietenii pe Skype – știu de unde să îl iau. E important ca totul să fie într-o ordine deplină și cunoscută. Cu mici excepții, care întăresc regula.
Ce obiecte din casa dumneavoastră vă sunt cele mai dragi?
Telefonul mobil e nelipsit, nici nu se pune problema, cu el ne descurcăm acum cu toții. Am și un ceas care îmi spune ora exactă.
Altfel, copiii mei mi-au trimis tot felul de mobilă, un divan cu o saltea de îți stă mintea-n loc.
Printre cele mai dragi lucruri e sistemul de boxe pe care îl am la Tisău și pe care tot copiii ni l-au trimis. Iar în camera mea, am calculatorul și combina, prin care redau și ascult muzică. De ele mă simt cel mai legat.
Pentru că tot ați menționat foarte multe gadgeturi, care este relația dumneavoastră cu tehnologia și cum vă folosiți de ea?
În primul rând, urmăresc YouTube-ul, cum spuneam. Iau de acolo piesele care îmi plac, am o colecție mare de cântece care mă liniștesc. Muzica mă ajută foarte mult, fără muzică eu nu pot. Nu există să pot și nici nu vreau să pot.
Apoi, mai petrec timp pe Skype cu diverși prieteni. Ne strângem câte 5-6 inși, uneori chiar mai mulți. Uneori, îmi spune Skype-ul că e prea mare grupul (râde), dar ne descurcăm noi cumva.
Eu stau doar câte o oră, apoi mă retrag, fac și alte lucruri. Uneori, dacă mă trezesc prea de dimineață, mă mai și culc încă o dată. Trăiesc pasional, știu (râde puternic).
Ce anume vă ajută cel mai mult să vă coordonați în spațiu?
Cel mai mult mă ajută soția mea.
Altădată, când se putea, chiar mergeam prin Buzău singur și puteam, pentru că, din fericire, mai vedeam puțin. Apoi vederea m-a lăsat definitiv, încet-încet. Dar nu mi-am făcut niciodată probleme, pentru că soția mea a fost alături de mine întotdeauna.
Ce experiențe interesante legate de orientarea în spațiu vă aduceți aminte?
Când încă mai vedeam cât de cât, am mers cu bicicleta. Aveam pe cineva în fața mea, e adevărat, și preferam să merg cu biciclete de damă, nu cu cele cu cadru, care mă încurcau, dar nu mi s-a părut ceva complicat; nici nu m-am gândit la așa ceva. Mi s-a mai întâmplat de câteva ori să și dau peste cineva – nimic grav! –, dar în general conduceam fără probleme, mai ales dacă era strada liberă, ca atunci când eram copil.
Am urcat pe munte, am mers de câteva ori și cu telecabina. Cei din jur îmi mai spuneau că le e frică de înălțime, eu nu aveam nimic, bineînțeles.
Ați și călătorit de-a lungul timpului?
Desigur. Prin anii `90, am fost în Olanda, nici nu visam vreodată. Am stat 7 zile acolo, am vrut să și rămân, vorbisem mai mult cu niște belgieni și am vrut să nu mă mai întorc acasă. Voiam să simt că sunt cu adevărat liber, voiam să mă desfășor. Dar știam că acasă mă așteaptă și băiatul meu, și fata mea, așa că nu puteam să nu mă întorc.
Am fost de mai multe ori și în Belgia, în Canada, de Spania nu mai vorbesc – pentru că aici stau copiii mei în prezent.
În Canada am cântat, am fost 5 zile pentru spectacole și am ajuns la Calgary, la Edmonton, la Montreal și la Toronto. Am o amintire dragă mie chiar de la Cascada Niagara, când am simțit zgomotul acela teribil pe care îl făcea apa și când niște picături din cascadă au ajuns până la mine, direct pe nas m-au stropit (râde).
Ați simțit vreodată niște diferențe pregnante între România și celelalte țări?
Da, sigur. Deși atât timp cât nu prea le vezi, e mai greu să îți dai seama chiar de toate.
Cum se aude lumea pentru dumneavoastră? Aveți vreun moment de care vă aduceți aminte, în care ați perceput spațiul înconjurător în vreun fel special?
Da. Anul trecut, când am ajuns pe scenă la Târgu Mureș, în momentul în care trebuia să încep să cânt, clopotul de la cetate a bătut ora 6. Fix atunci, eu cântam o piesă care se numește „Imn către Domnul” și spuneam „La necaz, la bucurie,/ Noi rostim cu drag mereu/ Slavă Ție, Slavă Ție,/ Domnul nostru Dumnezeu.” Și în momentul acela, clopotul de la cetate bătea. A fost o chestie pentru care nu am cuvinte. Eram dus în altă lume, așa mă simțeam.
Cum ați resimțit dumneavoastră contextul pandemiei?
Eu nu prea am resimțit schimbările, mai ales că în general eu ies destul de rar. Soția e cea care se duce și face tot felul de cumpărături, se mișcă pe unde vrea, eu nu prea fac asta, mai ales că îmi este și puțin teamă. Dar înțeleg că județul Prahova este chiar foarte afectat.
Le doresc tuturor oamenilor numai bine și sănătate; bucurii – atât cât se poate, că în viață mai sunt și necazuri. Dar de principiu, ne rugăm la Dumnezeu măcar sănătatea să ne-o dea așa cum ne dorim.
În final, ce ar trebui să știe o persoană tipică despre un nevăzător? Care sunt primele lucruri pe care credeți că ar trebui să le știe cineva?
Cred că cel mai important lucru este să nu se creadă despre nevăzători că sunt neapărat cei mai buni, cei mai nu știu cum. Suntem oameni la fel ca toți ceilalți, cu ale noastre rele sau bune.
