MEANINGFUL INTERIORS

interviu

„Nu văd interiorul ca pe un refugiu, ci ca pe un punct de unde pot să privesc lumea. Spațiile ne transformă și noi transformăm spațiile la rândul nostru”

Capucine Gros, Director Artistic la Unfinished Festival:

Arcady-meaningful-casa-Turcoaz.jpg

Are un background multicultural, s-a născut în Elveția, a copilărit în SUA, Franța și China, dar și-a dorit foarte mult să locuiască în România în cele din urmă. Are o pasiune deosebită pentru hărți și îi place ca, prin arta sa, să pună sub semnul întrebării granițe și povești pe care avem tendința să le considerăm fixe.

 

Este vorba despre Capucine Gros, artist de renume internațional și, în prezent, Artistic Director pentru unul dintre cele mai mari evenimente de la noi, care adună an de an un line-up impresionant de speakeri din toate colțurile lumii, Unfinished Festival.

 

Capucine ne-a povestit cu generozitate despre ce o face să se simtă acasă în București, ce locuri i-au rămas în minte și în suflet dintre toate în care a călătorit de-a lungul timpului, unde s-a simțit ultima dată în siguranță, ce dă sens unui spațiu pentru ea și ce obiecte poartă la ea oriunde s-ar duce.

„Mijlocul este oriunde ești și tu, așa că nu există practic un centru propriu-zis, ci fiecare dintre noi și-l creează.

Capucine, întâi și-ntâi, cum a fost copilăria ta, printre atâtea locuri în care ai trăit și pe continente atât de diferite?

M-am născut în Elveția, dar am stat acolo un singur an. Apoi am locuit o perioadă în SUA, dar nu-mi aduc aminte mare lucru, eram prea mică. Când aveam 4 ani, am ajuns în Franța, de unde provine familia mea. Am rămas aici până în adolescență, apoi m-am mutat în China, la 15 ani.

 

Cred că cel mai mare impact, când faci trecerea de la o țară europeană spre o țară cum e China, este numărul oamenilor. Eu am locuit mai exact în Shanghai, unde populația este de vreo 24 de milioane de oameni, ceea ce înseamnă aproape jumătate din populația Franței sau toată populația României – adunată într-un singur oraș.

 

Asta vine la pachet cu o percepție diferită a celuilalt, a spațiilor comune, inclusiv a spațiului personal. Ca urmare, cred că aici mi-am și format mult mai conștient interesul față de geografie și istorie. De exemplu, China înseamnă „țara din mijloc”. Dar ideea este că „mijlocul” este oriunde ești și tu, așa că nu există practic un centru propriu-zis, ci fiecare dintre noi și-l creează.

 

Aici am văzut și cealaltă parte a puzzle-ului. În Franța, la școală – învățasem ceva, iar în China, îmi dădeam seama că erau atât de multe piese despre care nu știusem până atunci. Așa că asta e și o lecție pe care mi-am luat-o – despre cât de mare e lumea până la urmă și că existe perspective multiple asupra aceluiași lucru, nu doar un adevăr absolut.

Ai observat și vreo relație specială pe care o au chinezii cu spațiul și cu designul interior?

Sigur că da. E dificil să generalizez – mai ales pentru că există și o pătură înstărită a Chinei, care are acces la un spațiu personal mult mai bine delimitat.

 

Dar majoritatea oamenilor se raportează foarte diferit la spațiu față de cum suntem noi obișnuiți, tocmai pentru că e atât de restrâns. Așa ajungi să vezi contraste foarte mari, la fel cum a fost în cazul meu – în primul an când am ajuns în China, locuiam într-o clădire nouă, dar vizavi stăteau mai multe familii într-o singură locuință și împărțeau totul: inclusiv pentru ocuparea patului făceau cu rândul.

 

Spațiul public devine spațiu personal și viceversa. La ei, totul se schimbă oricum cu o viteză incredibilă, gradul lor de dezvoltare este extraordinar.

 

Apoi, desigur, mai sunt și principiile Feng Shui, despre care nu aș putea să spun că sunt folosite de absolut toată lumea, dar sunt cu siguranță mult mai populare decât în Europa. În China, oamenii se bazează mult mai mult pe simțuri, vorbesc despre energii, despre cum ne influențează ele, le raportează la punctele cardinale și la spațiu etc. Poate că, în România, sunteți mai familiarizați cu aspectul ăsta – din ce îmi dau seama, aici oamenii se raportează mai puternic la emoții și simțuri atunci când iau decizii.

 

Pentru locurile din care proveneam eu, asta era o noutate. În Franța și în SUA, totul e foarte cartezian și strict. Nu spui niciodată „simt sau intuiesc că e mai bine așa”, întotdeauna trebuie să ai o argumentare logică și rațională pe care te bazezi.  

Care a fost relația ta personală cu spațiul și cu locuința din Shanghai? Ce-ți aduci aminte despre locul respectiv?

Am locuit într-un apartament, iar lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la el era localizarea lui, care-mi dădea o perspectivă de ansamblu asupra întregii zone.

 

Încă de dinainte de China, ideea asta de a fi undeva mai sus decât restul clădirilor din jur îmi plăcea foarte mult. Am stat o perioadă în Lyon, unde am făcut multe expediții (hiking) și cred că atunci când ești puțin deasupra tuturor, ai o anumită perspectivă, poți să vezi mult mai clar lucrurile. De-asta am o ușoară senzație de claustrofobie când sunt într-un spațiu închis, care nu comunică deloc cu exteriorul.

 

Și de-asta apartamentul în care am stat în China mi-a plăcut atât de mult; inclusiv faptul că era agitație non-stop și oamenii erau activi și se plimbau pe străzi chiar și la 3 noaptea îmi plăcea.

„De-asta m-am orientat către artă, e felul meu de a procesa și de a mă raporta la lumea exterioară.

Cum anume s-au născut pasiunea și înclinația ta pentru artă?

M-am zbătut destul de mult să fac o alegere fermă în privința carierei mele. De fapt, eram interesată de foarte multe lucruri în același timp: îmi plăceau limbile străine, îmi plăcea și să scriu, eram pasionată de geografie și istorie și pur și simplu îmi era foarte greu să aleg o singură direcție.

 

Ceea ce am găsit în artă și nicăieri în altă parte a fost tocmai libertatea de a le face pe toate, de a le aduce la aceeași masă. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că ideea de a mă îndrepta spre artă a fost chiar felul meu de a nu alege.

 

Suntem parcă forțați să ne alegem un singur drum profesional, când de fapt lumea e atât de mare și posibilitățile sunt infinite, încât e dificil să te limitezi. De-asta m-am orientat către artă, e felul meu de a procesa și de a mă raporta la lumea exterioară.

Ce anume te inspiră atunci când creezi?

Totul. Dacă ar fi să definesc, aș spune că lucrurile care mă neliniștesc sau pe care le simt nerezolvate – sunt cele care mă inspiră cel mai mult; granițele, limitele, toate conceptele astea care, de fapt, ne afectează existența în fiecare zi, chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă vedem asta sau nu.

 

Și e vorba în general de constructe ale oamenilor, nu de lucruri care „așa sunt” și așa ne-au fost date, ceea ce e cu atât mai interesant de urmărit, când îți dai seama că poate de-asta ajungi să rămâi blocat într-un anumit loc sau de asta depinde dacă primești un pașaport sau nu.

 

Îmi place foarte mult că arta îmi dă libertatea de a mă folosi de extrem de multe medii și instrumente – pictură, muzică, spațialitate etc. – ca să explorez realitatea înconjurătoare.

Cum anume s-a născut interesul tău pentru hărți și geografie?

Cred că e vorba de o combinație de factori. Cu siguranță, faptul că am făcut hiking a cântărit destul de greu. De la o vârstă foarte fragedă, am fost în tot felul de expediții alături de familie sau prieteni. Și, bineînțeles, pe atunci nu aveam un smartphone cu GPS, așa că ne bazam foarte mult pe hărți.

 

De asemenea, ambii mei bunici au lucrat cu hărțile. Unul dintre ei era în domeniul militar și își desena propriile hărți. Iar celălalt era pilot și folosea mereu hărți, avea o colecție întreagă foarte bine organizată.

 

Apoi, tot mutându-mă, obișnuiam să țin jurnale cu detalii despre spațiile și locurile prin care ajungeam.

 

Mi-a luat ceva timp până am început să corelez interesul ăsta cu munca mea ca artist, dar, când am făcut legătura, totul a căpătat dintr-o dată un alt sens.

„M-am trezit că îmi place foarte mult Bucureștiul

Cum ai ajuns în România?

Am vizitat pentru prima dată România acum vreo 12 ani, pentru că una dintre cele mai bune prietene ale mele din SUA este româncă și e din Baia Mare. Așa că mai întâi am fost în orașul ei.

 

În București nu am ajuns propriu-zis până nu am primit invitația să fiu speaker la festivalul Unfinished, adică acum 4 ani.

Știam deja, la vremea respectivă, că voiam să plec din SUA și din New York. Nu știam exact și încotro, dar un lucru a dus la altul și m-am trezit că îmi place foarte mult Bucureștiul. Ba chiar îmi aduce aminte de perioada mea din China.

Ce îmi place cel mai mult aici e contrastul: sunt atât de multe spații libere, dar pline de potențial, versus New York-ul, unde fiecare centimetru e folosit la maximum și nu mai e loc pentru niciun strop de creativitate. Totul e eficientizat până la sânge, în timp ce aici găsești spații abandonate sau goale și simți că e mult loc de creștere și dezvoltare.

 

Mă atrage foarte mult și cultura hibridă: faptul că poți să ieși, să mergi într-o cafenea, să te bucuri de viață pur și simplu. În SUA, nu aveai parte nici măcar de un concediu așa cum trebuie, nu prea aveai dreptul la viață sau spațiu personal.

 

Mai apreciez foarte mult și stilul ăsta – pe care l-am întâlnit și în cazul asiaticilor – de „o să găsim o soluție, rezolvăm, facem cumva să fie bine”. Lucrez cu mulți oameni care au mentalitatea asta și mă bucură foarte tare.

Ai observat ceva anume și legat de relația pe care o au românii cu spațiul lor?

Știu că România e pe primul loc în UE la capitolul număr de proprietari – oameni care dețin o proprietate –, ceea ce mi se pare foarte interesant.

 

Am mai observat numărul ridicat de balcoane, ceea ce e fascinanat pentru mine, în condițiile în care te-ai aștepta, poate, ca lucrurile să stea fix pe dos. Tocmai România, cu istoricul politic și cultural al comunismului, cu paranoia generalizată din cauza asta, are totuși clădiri cu multe balcoane, deci cu o deschidere și conexiune mare față de mediul exterior, ceea ce îmi place foarte mult.

 

Chiar dacă sunt mai mici, chiar dacă unele sunt de mărimea unui scaun și atât, ele există aproape peste tot și sunt mereu cumva diferite, chiar dacă par la fel.

Ai și vreun loc preferat aici în România? Dar în București?

Nu am apucat să vizitez încă suficient de multe locuri în România încât să spun că am un favorit, dar îmi place mult zona din jurul Brașovului.

 

Îmi mai place faptul că, în București, mă simt aproape și de munte, și de mare, totul e aproape și asta mi se pare minunat.

 

Iubesc că sunt atât de multe spații în aer liber în București. Mai ales acum, în contextul pandemiei, mi se pare foarte util că poți să găsești o terasă cam peste tot.

 

Și-mi mai plac locurile care nu sunt chiar la vedere, care sunt cumva ferite. Am descoperit multe restaurante și curți despre care nici nu ai fi știut că sunt acolo, din afară. Cred că asta ține mult și de planul orașului, pentru că, în SUA, totul e simetric și nu mai e nicio surpriză nicăieri.

Aici străzile nu sunt în linie dreaptă, au locuri ascunse și e mereu un element de surpriză. Poți să te plimbi în același cartier de mai multe ori și tot să mai descoperi ceva ce nu observasei înainte.

„Poți să înveți foarte multe despre oameni, despre cultura din care provine cineva doar uitându-te la bucătărie”

Unul dintre proiectele tale artistice este A Brief Introduction to the World through Recipes. Ai descoperit și România printr-o rețetă sau un fel anume de mâncare?

Aș zice că e tot un proiect despre spațiu într-un fel sau altul, nu doar despre mâncare. Răspunsul scurt este că nu mi-am ales încă o rețetă anume pentru România, deși am descoperit și îmi plac atât de multe.

Dar proiectul acesta este mai degrabă unul antropologic, pentru că mâncarea și conexiunile care se creează în jurul hranei sunt universale. De exemplu, în Serbia, nu reușeam să comunic deloc cu o localnică, nu vorbea nici engleză, nici franceză, dar tot am avut o conexiune foarte bună, pentru că am gătit împreună și am împărtășit acest limbaj universal al mâncării și, de asemenea, am împărțit intimitatea aceleiași bucătării.

Să descoperi bucătăria cuiva – și, foarte interesant pentru mine, bucătăria de vară, de afară, care nu există în SUA sau Franța – e un gest foarte personal. Poți să înveți foarte multe despre oameni, despre cultura din care provine cineva doar uitându-te la bucătărie, unde de obicei doar oaspeții de încredere sunt primiți și unde există tot felul de demarcări în funcție de gen.

„Spațiile ne transformă și noi transformăm spațiile.”

Crezi că există o relație anume între geografia interioară și cea exterioară a unei persoane? Cum sunt legate cele două, din punctul tău de vedere?

Sută la sută – da. Cred că suntem produsul stimulilor din jurul nostru: ce citim, ce auzim, spațiul în care ne trăim viețile, totul are un impact asupra noastră.

 

În același timp, cred că avem și o mare putere să influențăm realitatea. De exemplu, la Unfinished, ne ghidăm foarte mult după cuvintele lui Buckminster Fuller: „Nu schimbi niciodată lucrurile luptându-te cu realitatea existentă. Ca să schimbi ceva, construiește un nou model, care să facă modelul vechi – inutil”. Buckminster Fuller a fost, de fapt, inventatorului domului geodezic, concept cu care a venit, pentru că voia să scape de liniile drepte și de unghiurile perfect geometrice. Spunea el că ideea de linii drepte nu se găsește în natură și că asta ne forțează de fapt să gândim mult mai rigid și fix.

 

Cred că e, până la urmă, de datoria noastră să ne construim spațiile în așa fel încât ele să ne facă mai buni, să ne ajute să evoluăm. E foarte interesant de observat, de fapt, cum ne comportăm diferit și ce obiceiuri diverse avem, în funcție tot felul de factori: avem un alt stil de viață dacă locuim într-un apartament în mijlocul orașului versus dacă trăim într-o suburbie, într-un complex rezidențial. Asta determină dacă ne deplasăm cu bicicleta sau dacă luăm mașina, dacă alegem metroul sau autobuzul, deci dacă ajungem să ne izolăm sau, dimpotrivă, dacă facem baie de mulțime în fiecare zi.

 

Spațiile ne transformă și noi transformăm spațiile. E un ciclu nesfârșit.

„Știu că 'acasă' nu este atât de mult despre spațiu, cât despre obiectele din el”

Pentru că ai călătorit atât de mult de-a lungul timpului și pentru că ai fost constant în mișcare, ai avut timp să te atașezi de vreun loc anume? Care a fost acesta și ce anume era special la el?

Da, de fapt au fost mai multe locuri pe care le-am numit „acasă”. Unul dintre cele mai importante pentru mine a fost în Harlem, New York; e și locul în care am stat cel mai mult – un apartament micuț, de unde aveam o panoramă asupra întregului oraș și cred că locul ăsta era atât de special pentru că a fost o adevărată luptă să îl obțin. Cred că sensul unui spațiu vine foarte mult din toată experiența ta personală cu el, în acest caz – mi-am dorit foarte tare să locuiesc în acel apartament.

 

A fost și primul loc în care am stat complet singură și a ajuns să-mi fie și spațiu de relaxare, dar și de lucru. Îmi aduc aminte că aveam un tablou imens deasupra patului, rezultatul unui proiect de 10 ani la care am lucrat, că aveam o bucătărie foarte mică, maximum 3 oameni puteau să stea în picioare în ea, dar fiecare cameră avea un rol și o utilitate anume pentru mine.

 

Acum, când locuiesc în București, am un nou spațiu care mi-a devenit „acasă”. Am obiceiul de a-mi uita lucruri în casele altor oameni unde ajung, nu am avut niciodată absolut toate lucrurile într-un singur loc și abia acum am reușit, pentru prima dată în viața mea, să aduc totul la București. Și știu că „acasă” nu este atât de mult despre spațiu, cât despre obiectele din el – mobila de la bunicii mei sau de la alți membri ai familiei, toată istoria de care sunt încărcate aceste obiecte.

Apropo de obiecte, care sunt lucrurile pe care le-ai purtat cu tine oriunde te-ai dus?

Întotdeauna am cu mine un caiet de schițe. Chiar și atunci când eram foarte foarte mică, aveam mereu caiete pe care le purtam cu mine peste tot și le-am păstrat, am un raft întreg cu ele acum.

 

La fel, cărțile sunt foarte importante pentru mine, ceea ce uneori poate să fie un coșmar. Îmi place la nebunie să cumpăr cărți, dar întotdeauna ele devin cel mai dificil lucru de cărat atunci când mă mut dintr-o parte într-alta.

„Nu văd interiorul ca pe un refugiu, ci ca pe un punct de unde pot să văd lumea.”

Ai vreo preferință când te gândești la spațiul ideal în care ți-ar plăcea să locuiești? Ce înseamnă pentru tine un spațiu cu sens? Cum arată el?

Cel mai important lucru pentru mine e deschiderea față de exterior. Dacă nu există măcar o fereastră mare sau orice fel de legătură cu exteriorul, nici nu pot să stau undeva.

 

Nu văd interiorul ca pe un refugiu, ci ca pe un punct de unde pot să văd lumea. Nu vreau să fiu ascunsă, vreau să știu ce se întâmplă în jurul meu. Îmi mai place și să fie un loc cât de cât la înălțime sau mai sus față de restul spațiului.

 

Ca oameni, nu cred că suntem făcuți să stăm tot timpul în interior, am evoluat ca să ne mișcăm și să fim în lume. Ne-am făcut adăpost ca să ne protejăm, ca o activitate suplimentară. Și-așa modul în care arată viețile noastre acum ne forțează să stăm prea mult înăuntru.

Cum a fost perioada de carantină pentru tine? Cum ți-ai petrecut timpul în interior?

Nu sunt chiar exemplul cel mai bun, pentru că eu am stat acasă doar o săptămână în perioada de carantină. Mi-am mutat lucrurile pe balcon și am lucrat de-acolo tot timpul ăsta.

 

Dar am petrecut mult mai mult timp chiar pe teren, pentru că am primit autorizația de a merge prin spitale și de a documenta ce se întâmplă la fața locului.

 

Un lucru bun însă a fost că m-am simțit foarte productivă, a fost liniște și am putut să lucrez fără presiune. Cred că artiștii apreciază și caută destul de mult singurătatea – sau cel puțin mie mi se întâmplă asta destul de des –, ceea ce e foarte bine pe termen scurt, dar pe termen lung cred că e foarte periculos să pierzi legătura cu restul lumii.

 

Acum, în contextul pandemiei, e mult mai dificil să fim realmente conectați unii la ceilalți doar online, la un nivel care să conteze cu adevărat și care să ne implice profund. Sper ca situația asta să nu mai dureze foarte mult, pentru că lipsa acestei conexiuni mi se pare că ne afectează destul de tare.

Cum a fost experiența de a lucra la Unfinished, care s-a desfășurat online de data asta?

În primul rând, nu ne-am propus să replicăm experiența offline, pentru că ne-am dat seama că asta e absolut imposibil, ci ne-am zis din start să facem ceva nou. Ne-am întrebat – ce fel de spații sau ce fel de conexiuni am putea face digital și care n-ar putea exista offline?

 

De la asta am pornit când am gândit platforma pe care a fost găzduit festivalul. Întreg evenimentul a fost conceput în jurul ideii de muzeu, cu o hartă ca interfață principală, cu multe contexte în care te poți întâlni cu ceilalți, poți să-ți bei cafeaua cu ei etc.

 

A fost o experiență foarte interesantă, nu știu dacă cineva a mai făcut asta vreodată online în România (sau chiar în Europa).

Tema de anul acesta a festivalului a fost „Încredere” (”Trust”). Cine este, pentru tine, persoana cea mai de încredere din toată lumea?

Nu am o persoană anume. Mai degrabă atitudinea care îmi dă cea mai mare încredere e cea care recunoaște că nu există o soluție universală pentru orice. Nu există un singur centru al lumii, un singur expert, o singură versiune a realității, ci fiecare are o bucată din puzzle și înțelepciunea provine din faptul că știi pe cine să apelezi când ai nevoie de informații pe un domeniu sau altul. Iar asta înseamnă să ne cunoaștem foarte bine și limitările.

Dar cel mai sigur loc din lume pentru tine?

Este acest sat din Alpi, pe nume La Clusaz, care e pur și simplu minunat și pe timp de vară, și pe timp de iarnă. Străbunicii mei au o casă acolo, care a devenit destinația mea de vacanță și care e, de fapt, împărțită pe rând cu toți membrii familiei mele foarte numeroase.

 

Pentru mine, locul ăsta e cel mai sigur, pentru că, indiferent ce anume s-a întâmplat sau s-a schimbat în mediul extern, satul ăsta a rămas un simbol al stabilității și asta e foarte reconfortant pentru mine.

Ce proiecte sunt încă neterminate (”unfinished”) pentru tine?

Cred că întrebarea cea mai potrivită, în cazul meu, e „Ce proiect am reușit să termin deja?” (râde).

 

Sunt foarte multe pe care nici nu le-am început încă, nici nu se mai pune problema de terminat – proiecte autobiografice pe care vreau să le documentez pe tot parcursul vieții.

 

Chiar și atunci când finalizez ceva – de exemplu, am aceste performance-uri care durează un an întreg –, mă gândesc imediat după: „ah, în 10 ani o să mai fac unul, pentru că am învățat atâtea lucruri și vreau să pot să le aplic data viitoare”.

„E totul în mintea noastră, până la urmă, dacă ne adaptăm unui spațiu sau nu.”

Care este cea mai mare lecție pe care crezi că ai învățat-o călătorind atât de mult și raportându-te la spațiu din atât de multe perspective?

Cred că ceea ce simt că s-a schimbat cel mai mult este capacitatea mea de adaptare. Nu știu dacă e totul datorat numai faptului că am călătorit, ci și experienței pe care am acumulat-o între timp.

 

De exemplu, unul dintre unchii mei a fost artist. Casa lui era ca o peșteră plină de artă și obiecte de tot felul, care mai de care mai stranii. Am și făcut la un moment dat un proiect web documentând locuința lui, care semăna cu un muzeu viu.

 

La început, când îl vizitam, mă simteam puțin inconfortabil. Când vezi un spațiu ca al lui, te gândești numai la cât de complicat este să faci ordine acolo, la cât de mult praf este, la tot haosul respectiv. Dar mai târziu, mi-am dat seama că nu e vorba despre „bun” sau „rău”, ci doar despre un spațiu diferit, un univers care lui i se potrivea și care pe el îl făcea să se simtă bine.

 

Din acel moment, m-am uitat complet altfel la locuința lui și am ajuns chiar să o îndrăgesc și să aștept cu bucurie să mă duc acolo.

 

E totul în mintea noastră, până la urmă, dacă ne adaptăm unui spațiu sau nu. Eu nu m-am mai simțit niciodată inconfortabil într-un spațiu după experiența respectivă, întotdeauna am făcut într-un fel încât să fie bine. Asta a fost lecția mea despre adaptare pe care mi-a dat-o relația cu spațiul.

interviu

„Există o legătură între felul în care un spațiu ajunge să fie ocupat și particularitățile culturale ale celor care ocupă spațiul respectiv”

Radu Negulescu, fondator

Trencadis & [Flow] OS:

Arcady-meaningful-casa-Turcoaz.png

Portofoliu

Descoperă cele mai recente proiecte

1/1

Contact

Întreabă-ne cum putem aduce valoare pentru proiectul tău sau programează o discuție.

Scrie-ne pe adresa office@arcady.ro

Jurnal de interior

Descoperă cele mai recente articole

  • Facebook
  • Instagram
  • LinkedIn
  • Pinterest
  • YouTube